plictis

Nu pot sa ma dezbar de prostul obicei de a ma ghida dupa instinct. Inainte de a lua o hotarare, analizez problema pe hartie din 10 perspective. Dar decizia o iau intr-o fractiune de secunda, in functie de ritmul cardiac. Indiferent de rezultatele de pe hartie. Si de obicei iese bine.

 

Acum 3 zile s-a rupt ceva intre noi. A inceput sa-mi sune o alarma in ventriculul drept. Am inceput sa vad dincolo de istorisirile fabricate. In fond, in locul tau (si, reciproc, in locul meu) ar putea fi oricine altcineva de pe blog. Sau de pe-aiurea. Nu e vorba de tine sau de mine, sunt doar singuratatile si tristetile si asvreaurile noastre proiectate asupra unei persoane care a intrat in joc. Fa un experiment si ai sa vezi. Pick one, just any one, start the same game and you will get the same response. Hence, does it matter whether it is me or other?

 

Prea putin din ce imi spui are legatura cu altceva decat cu puterea ta de creatie. Si asta spune multe. Si e bine daca pastram totul la nivel virtual. Dar cand autorul va putea fi identificat intr-un line up, ai grija. Trebuie se te cobori din turnul de cristal si sa-mi spui cotidianul si mizeria din viata ta.

 

Nu stiu cum sa dau inapoi. Stiu ca ar trebui sa pun punct acum. Stiu ca nu sunt intreaga la minte si am porniri de autodistrugere mult mai pregnante decat restul oamenilor. In ciuda instinctelor mele, in ciuda faptului ca deja sunt dezamagita (gramatica, cumplit mestesug de tampenie, dar ce sa-i faci, greselile ma scot din sarite, desi stiu ca si eu le scap cu duiumul; cu toate astea, nu-ti iert paiul din ochi desi imi vad de barna mea) raman cu ce am stabilit. Incerc sa iti spun doar ca, daca cineva va avea de suferit, acela vei fi tu. Pentru eu deja stiu.

 

In alta ordine, abia acum ajung la ceea ce initial am vrut sa scriu azi. Am avut fo’ 2 zile mizerabile. Ma luase un inceput de raceala. Si cum ma imbolnavesc destul de rar (in afara constantelor dureri de cap nu sufar decat de egocentrism), tind sa fac din tantar armasar daca incep sa-mi curga mucii. Ceva neasteptat de simplu m-a scos din starea de rahat: unul din colegi mi-a adus o cutie de Lempsip. Si a venit cu 10 minute mai devreme la munca sa ma prinda inca in shift. Si a fost asa, un gest mititel care a contat cat un ocean. Si vreau sa faci ceva. Sa zambesti cuiva incruntat. Sa bagi in viteza a doua dintr-a treia inainte de a trece prin balta, ca sa nu stropesti pe nimeni. Sa dai un servetel celui care a stranutat. Nu stiu. Fa ceva care nu te costa nimic. Nici timp, nici bani, nici efort intelectual. Conteaza.